Raport către El Greco

Fragment din romanul autobiografic Raport catre El Greco al scriitorului grec Nikos Kazantzakis.

Acest roman a fost si ramane cartea mea de capatai, alaturi de doua alte mari lucrari ale acestui scriitor grec de geniu pe numele lui Nikos Kazantzakis - scriitorul sufletului si al inimii mele - romanul Alexis Zorba si romanul Isus rastignit a doua oara.

Au trecut 20 de ani de cand am descoperit aceasta carte in biblioteca matusii mele, am citit-o atunci pe nerasuflate si in toti acesti ani care au trecut, de foarte multe ori de-a lungul timpului am simtit nevoia sa revin iara si iara si sa ma afund in lecturile acestui scriitor, ca intr-o oaza de liniste si tumult, de iubire si de durere, de evolutie si de odihna, intr-o secventa dintr-un alt timp pe care nu l-am putut trai la nivel fizic, ci in care mi-a fost permisa doar incursiunea mentala.

Am gasit de cuviinta sa postez pe acest blog acele capitole care mie mi s-au parut mai importante, mai semnificative, mai pline de fruct - fructul vietii, acele povesti de viata care ating destinul fiecaruia dintre noi si care deschid calea catre lumina lui Dumnezeu.

Calea, viata, destinul omului nu sunt intotdeauna usoare, uneori ne ranesc, alteori ne alina, dar important este ca in drumul nostru sa cautam raspunsurile la toate intrebarile existentiale pe care Dumnezeu ni le permite fiecaruia dintre noi.

Astazi capitolul de inceput al "Raportului catre El Greco".

Raport către El Greco

Imi strîng uneltele: văzul, mirosul, pipăitul, gustul, auzul, raţiunea. S-a înserat, ziua de muncă s-a sfârşit, mă întorc aidoma cârtiţei în casa mea, pământul. Nu pentru că sînt ostenit de lucru, nu sînt ostenit, dar soarele a apus.
Soarele a apus, dealurile abia se mai desluşesc; în lanţul de munţi din mintea mea mai pâlpîie încă o luminiţă sus, pe vii, dar noaptea cea sfântă o va stinge, înălţîn-du-se din pământ, coborînd din ceruri. Luminiţa asta a jurat să nu se dea bătută, dar ea ştie prea bine că nu are nici o scăpare; nu se lasă, dar se va stinge.
Arunc o ultimă privire în jurul meu: cui aş putea să-i spun rămas bun ? De la cine aş putea să-mi iau rămas bun? De la munţi, de la mare, de la iedera care îmi acoperă balconul? De la virtute, de la păcat? De la apa răcoritoare? Zadarnic, zadarnic! Toate acestea vor coborî în groapă odată cu mine.
Cui aş putea să-i încredinţez bucuriile şi tristeţile mele, dorurile mistice şi donquijoteşti ale tinereţii, răfuiala aspră, de mai tîrziu, cu Dumnezeu şi cu oamenii şi, în sfîrşit, orgoliul sălbatic al bătrâneţii care se stinge, dar refuză pînă în ceasul morţii să se prefacă în cenuşă? Cui aş putea să-i povestesc, de cîte ori am alunecat şi am căzut, cum am urcat pe brânci asprul şi necruţătorul drum spre Divinitate, de cîte ori m-am ridicat plin de sânge şi am început să urc din nou? Unde aş putea să găsesc un suflet neclintit ca al meu, plin de răni, dar nesupus, ca să-mi asculte spovedania?
Strâng în căuşul palmei, cu linişte şi duioşie, un bulgăre de ţărână cretană. L-am purtat cu mine în toate peregrinările, iar în momentele de mare nelinişte îl strîngeam în căuşul palmei şi prindeam putere, o mare putere, ca atunci cînd strîngi mîna unui prieten drag. Dar acum, cînd soarele a apus şi ziua de muncă s-a sfîrşit, ce să mai fac cu puterea ? Nu mai am nevoie de ea. Ţin în palmă acest bulgăre de pămînt cretan şi-l strîng cu nespusă bucurie, cu blîndeţe şi recunoştinţă, de parcă aş strînge sînul femeii pe care o iubesc şi ar trebui să-mi iau rămas bun de la ea. Am fost acest pămînt din veacul vecilor şi voi fi pe veci acelaşi pămînt. O, pămînt sălbatic al Cretei, clipa în care ai plămădit chipul unui luptător a trecut ca un fulger !

Cîtă luptă, cîtă nelinişte, ce hăituire a fiarei nevăzute, mîncătoare de oameni, ce forţe primejdioase, cereşti şi diavoleşti sînt în bulgărele ăsta de ţărînă ! Frămîntat cu sînge, cu sudoare şi cu lacrimi, s-a făcut lut, apoi om şi a început urcuşul. Spre ce ? Urcă gîfîind spre piscul întunecat al lui Dumnezeu şi caută, bîjbîie, încearcă să-i găsească chipul.
Şi cînd, în anii de pe urmă., simte, în deznădejdea lui, că piscul întunecat nu are chip, începe un alt chin, plin de îndrăzneală şi de groază, începe să şlefuiască piscul acela neprelucrat, pentru a-i da un chip — propriul său chip !
Acum, cînd truda zilei s-a terminat, îmi strîng uneltele. Alţi bulgări de ţărînă să vină şi să continue lupta. Noi, muritorii, sîntem o armie nemuritoare, sîngele nostru e mărgean roşu şi ridicăm deasupra abisului o insulă.

Dumnezeu a fost zidit, am pus şi eu o pietricică roşie, o picătură de sînge, ca să-i dau trăinicie şi să nu piară — ca astfel şi el să-mi dea trăinicie şi să nu pier ; mi-am făcut datoria.

Rămas bun ! Intind mîna să apuc zăvorul pămîntului, să deschid poarta şi să plec, dar şovăi o clipă în pragul luminos, mai întârzii o clipă. Ochii mei, urechile mele, măruntaiele mele se smulg anevoie dintre pietrele şi iarba pămmtului. Omul îşi poate spune că e mulţumit şi împăcat, poate să spună că nu mai vrea nimic, că şi-a făcut datoria şi e gata de ducă. Inima însă se împotriveşte, se agaţă de pietre, de iarbă şi se roagă : „Mai stai o" clipă !"

Mă străduiesc să-mi alin inima, s-o împac, să spună Da, de bunăvoie. Nu se cuvine să plecăm de pe pămînt pedepsiţi ca sclavii, bătuţi, vărsînd lacrimi, ci ca regii care se ridică de la masă îndestulaţi, pentru că au mîncat şi au băut pe săturate. Şi totuşi, inima bate încă în piept, se împotriveşte şi strigă : „Mai stai o clipă !"

Mă opresc şi arunc o ultimă privire spre lumină, care nu se lasă şi luptă, întocmai ca inima omenească. Norii au acoperit cerul, o burniţă caldă îmi picură pe buze, pămîntul e înmiresmat. O voce dulce, ademenitoare, se aude din pămînt : „Vino... vino... vino".
Burniţa e tot mai deasă, o pasăre de noapte suspină, plînsul ei, în aerul umed, se lasă uşor pe pămînt din frunzişul întunecat. Pace, blîndeţe, nimeni în casă. Afară, pajiştile însetate sorb primele ploi de toamnă cu recunoştinţă şi o mută mulţumire; pămîntul, asemenea unui prunc, se ridică spre cer să sugă.

Am închis ochii şi am adormit, ţinînd ca întotdeauna bulgărele de ţărână cretană în căuşul palmei. Am adormit şi am avut un vis. Părea că se făcea ziuă, luceafărul de dimineaţă spînzura deasupra mea şi eu, crezînd că era gata să-mi cadă în cap, tremuram şi fugeam singur printre munţii sterpi şi dezolanţi. Departe, la răsărit, ieşise soarele; nu era soarele, era o tipsie de bronz plină cu cărbuni aprinşi. Aerul a început să fiarbă. Din cînd în cînd, o potîrniche cenuşie sălta de pe o piatră pe alta, dădea din aripi, scotea ţipete, rîdea în hohote şi îşi bătea joc de mine. Cum m-a văzut, un corb şi-a luat zborul de pe coasta muntelui. Fără îndoială, îmi aşteptase apariţia şi acum ţopăia în urma mea şi mă îngâna. M-am aplecat mînios si am luat o piatră să dau după el. Dar corbul şi-a schimbat înfăţişarea: se prefăcuse într-un bătrînel care îmi zîmbea.

Cuprins de groază, am început să fug. Munţii se învîrteau cu mine cu tot în cercuri tot mai strînse. M-a cuprins ameţeala. Munţii săltau în jurul meu şi, deodată, am simţit că nu erau munţi, ci un creier fosil, antediluvian şi că sus, deasupra mea, la dreapta, pe o stîncă, se afla o cruce imensă pe care era încolăcit un şarpe de bronz, monstruos, răstignit.

Un fulger mi-a trecut prin minte, luminînd muntele din jur. Am văzut şi am înţeles: intrasem în rîpa întortocheată, îngrozitoare, în care iudeii conduşi de Iehova pătrunseseră, cu mii de ani în urmă, în fuga lor din bogata şi prospera ţară a faraonilor...
M-a cuprins teama şi în acelaşi timp o mare bucurie. M-am sprijinit de stîncă, să-mi mai treacă ameţeala, şi am închis ochii. Totul în jurul meu a pierit pe dată, iar înaintea mea se întindea ţărmul grecesc: marea vânătă, stîncile roşii şi, între stînci, se zărea intrarea într-o peşteră întunecoasă ca smoala. Un braţ a tăiat aerul şi mi-a pus o făclie în mînă. Am înţeles porunca si am intrat în peşteră.
Am rătăcit prin apa noroioasă, neagră şi rece ca gheaţa. Stalactite albastre atîrnau umede deasupra capului meu; pietre mari ieşeau din pămînt, fulgerînd şi hohotind în lumina orbitoare a torţei. Această peşteră fusese leagănul unui rîu care şi-a schimbat cursul de-a lungul veacurilor şi a lăsat-o goală.
Şarpele de bronz, iritat, şuiera cu mânie. Am deschis ochii, am văzut iar munţii, văile, stîncile. Ameţeala mi-a trecut, totul a revenit la normal şi s-a luminat; am înţeles: Iehova săpase tunelul prin lanţul de munţi în flăcări din jurul meu. Intrasem în albia înfricoşătoare a divinităţii şi mergeam — odată intrat în ea — pe urmele sale.

— Asta e calea, am strigat prin vis, asta e calea omului, singura cale care există! Cînd vorbele astea îndrăzneţe mi-au scăpat de pe buze, un vîrtej de vînt m-a învăluit, aripi neîndurătoare m-au ridicat şi deodată m-am trezit pe piscul Sinai. Aerul mirosea a pucioasă şi buzele îmi tremurau ca pişcate de scântei nevăzute, fără număr. Am deschis pleoapele: nicicînd ochii mei, fiinţa mea lăuntrică n-au avut parte de o vedere atît de crud inumană şi în atît de perfectă armonie cu inima mea, fără apă, fără verdeaţă, fără o fiinţă omenească. Fără speranţă. Acolo, sufletul unui om mândru sau disperat se poate cufunda în beatitudine.

Mă uitam la stînca pe care stăteam. Se vedeau două urme scobite în granit, trebuie să fi fost urmele paşilor profetului cu coarne, aşteptînd să apară leul înfometat.

Nu-i poruncise el profetului să aştepte acolo, pe muntele Sinai ? Şi el aşa a făcut. Şi eu aşteptam. Aplecat peste prăpastie, ascultam încordat. Deodată am auzit paşi înăbuşiţi, departe, foarte departe. Cineva se apropia, muntele se scutura; nările au început să-mi freamăte. In văzduh se simţea duhoarea ţapului din fruntea turmei. „Vine, vine !" şopteam, strîngîndu-mi centura. Mă pregăteam de luptă.

O, cit am dorit clipa asta în care să înfrunt bestia nesătulă a junglei cereşti. Să ne înfruntăm, fără ca pământenii neruşinaţi să intervină şi să mă îndepărteze ! Aş fi vrut să înfrunt Invizibilul, Insaţiabilul, pe Tatăl naiv care îşi devoră copiii şi ale cărui buze, barbă şi unghii şiroiau de sînge.
Aş fi vrut să-i vorbesc deschis, să-i vorbesc despre suferinţele omului, ale păsării, ale pomului, ale pietrei. E dreaptă dorinţa noastră de a nu muri. In mâini ţineam o petiţie semnată de toţi: pomi, păsări, si animale şi oameni: „Părinte, nu vrem să mai fim devoraţi de tine". Aş vrea să-i dau această petiţie, aş vrea să nu-mi fie frică.

Ii vorbeam, îl imploram, îmi încingeam mijlocul şi tremuram. In vreme ce aşteptam, părea că pietrele săreau de la locul lor şi se auzea o răsuflare puternică.

— Iată-l, am şoptit eu, a venit! M-am întors înfiorat, dar nu era Iehova, nici vorbă să fie el, erai tu, străbune, veniseşi de pe pămîntul iubit ai Cretei şi stăteai în faţa mea, un senior neînduplecat, cu bărbuţa ta de ţap, albă ca neaua, cu buzele strînse, cu privirea extatică, plină de flăcări şi de aripi; rădăcini de cimbrişor îţi atîrnau în păr.

Te uitai la mine şi, cum te uitai, am simţit că lumea era doar un nor încărcat cu fulgere şi cu vînt, sufletul omului e şi el un nor încărcat cu fulgere şi cu vînt, că Dumnezeu suflă peste ele ca să dispară şi am înţeles că nu există scăpare.

Am înălţat ochii, m-am uitat la tine. Am fost gata să te întreb, străbune, dacă e adevărat că nu există nici-o salvare. Dar cuvintele mi s-au oprit în gât. Voiam să vin lingă tine, dar genunchii nu mă susţineau.
In clipa aceea ai întins mâna de parcă voiai să mă salvezi de la înec. Ţi-am apucat-o cu lăcomie; era mînjită de toate culorile, părea că încă pictai; mîna îţi ardea. Cînd am atins-o, am prins putere şi am putut să vorbesc:

— Porunceşte-mi, străbun iubit ! Zîmbind, mi-ai pus mâna pe creştet. Nu era o mână, era un foc în mii de culori. Focul m-a pătruns pînă în adîncul sufletului.
— Mergi pînă unde poţi, fiul meu. Vocea îţi era gravă şi nedesluşită, parcă ieşea din gîtlejul obscur al pămîntului. A ajuns pînă în străfundurile minţii, dar inima îmi rămînea neclintită.

— Străbune, am cerut, de data asta mai tare, dă-mi o poruncă mai greu de împlinit, o poruncă mai pe măsura unui cretan.
Abia am sfîrşit şi, pe dată, o flacără şuierătoare a spintecat văzduhul, strămoşul îndărătnic, cu rădăcini de cimbrişor în păr, a dispărut din ochii mei şi a lăsat un strigăt pe vîrful Muntelui Sinai, un strigăt înalt, poruncitor, care a făcut să vibreze aerul:

— Mergi pînă acolo unde nu mai poţi ! Am tresărit şi m-am trezit înspăimîntat; se făcuse ziuă. M-am ridicat, m-am îndreptat spre uşa cu canaturi de sticlă şi am ieşit în balconul cu spalierul încărcat cu viţă de vie. Ploaia se oprise, pietrele străluceau şi zîmbeau, frunzele în pomi erau grele de lacrimi.
— Mergi pînă acolo unde nu mai poţi !
Era glasul tău. Nimeni pe lume n-ar fi putut rosti o poruncă atât de bărbătească — în afară de tine, strabunul meu nepotolit! Nu eşti tu, oare, generalul disperat şi inflexibil al neamului nostru de luptători? Nu sintem noi răniţii şi flămînzii, neghiobii şi încăpăţînaţii care lasă belşugul şi certitudinea în urmă ca să ia cu asalt hotarele, urmîndu-te pe tine?

Divinitatea e cea mai strălucitoare faţă a disperării; cea mai strălucitoare faţă a speranţei.

Tu m-ai împins dincolo de speranţă şi disperare, părinte, dincolo de hotarele statornicite de veacuri. Incotro? Mă uit în jurul meu, mă uit înlăuntrul meu: virtutea a înnebunit, geometria şi materia au înnebunit. Spiritul dătător de legi trebuie să vină iar şi să stabilească o nouă ordine, noi legi. Lumea trebuie să devină mai armonioasă.

Iată ce vrei, iată încotro mă împingi, iată încotro m-ai îndreptat întotdeauna! Ţi-am ascultat porunca zi şi noapte. Am luptat din răsputeri să ating ceea ce era de neatins, porunca ta am luat-o drept datorie, dacă am reuşit sau nu, tu poţi să-mi spui. Stau drept în faţa ta şi aştept.

Generale, bătălia s-a sfîrşit şi eu îţi raportez. Iată cum şi iată unde am luptat: am fost rănit, înfricoşat, dar n-am dezertat. Dinţii îmi clănţăneau în gură de frică, dar mi-am legat strîns fruntea cu năframa roşie, ca să-mi ascund sângele, şi am pornit la asalt.

Inaintea ta îmi smulg nepreţuitele pene de cioară funebră ale sufletului meu, una cîte una, pînă cînd nu va mai rămîne decît un bulgăre mic de pâmînt, plămădit din sînge, din sudoare şi din lacrimi.

Iţi voi povesti lupta mea ca să mă simt eliberat. Voi vărsa virtutea, ruşinea, adevărul, ca să mă golesc. Sufletul meu seamănă cu pînza ta Toledo în furtună, învăluit în fulgere şi nori negri, apăsători, luptînd cu disperare, o luptă inflexibilă cu lumina şi cu întunericul deopotrivă. O să te uiţi la sufletul meu, o să-l cîntăreşti pe sub sprîncenele tale ca nişte lănci şi îl vei judeca. Iţi aminteşti proverbul cretan care sună aşa: "întoarce-te acolo unde ai pierdut, pleacă de-acolo unde ai reuşit" ? Dacă n-o sa reuşesc, o să mă întorc la asalt, chiar dacă aş mai avea o singură oră de trăit. Dacă voi reuşi, o să trag zăvorul pămîntului să mă aşez alături de tine.
Ascultă, aşadar, raportul meu, generale, şi judecă.
Ascultă-mi povestea vieţii, străbune, şi, dacă am luptat alături de tine, dacă am fost rănit şi n-am îngăduit nimănui să-mi ştie suferinţele, dacă niciodată n-am întors spatele inamicului:
Dă-mi binecuvântarea ta !

El Greco - Toledo in furtuna