Psihologie judiciara, curs dl.Prof.Tudorel Butoi (II)

Selectie note de curs psihologie judiciara, curs dl.Prof.Tudorel Butoi:

"PSIHOLOGIA COMPORTAMENTULUI SIMULAT - VINOVĂŢIA CA TRĂIRE PSIHICĂ ŞI REALITATE JURIDICĂ

...

Procesele psihice ce preced şi însoţesc săvârşirea infracţiunii, precum şi cele ce succed acesteia sunt integrate conştiinţei infractorului sub forma unui pattern infracţional stabil, cu conţinut şi încărcătură afectiv-emoţională specifică şi cu o caracteristică fundamentală – psihosensibilitatea – în virtutea căreia este posibilă conservarea în structurile memoriei a unei realităţi psihice obiectivată în mod fascinant la nivelul amintirii despre faptă (inclusiv substratul ei afectiv-emoţional).
Structurile informaţionale reprezentând matricea infracţională, rămân implementate în neuronii scoarţei cerebrale datorită psihosensibilităţii latente ce poate fi reactivată, dislocată şi exteriorizată (monitorizată) în biodiagramele specifice investigaţiei conduitelor simulate fiind identificabilă (exclusiv la autorii faptelor infracţionale) sub impactul stimulilor de natură psihologică.
Definită strict, matricea infracţională este o realitate a conştiinţei infractorului, filmul netrucat şi netrucabil al derulării infracţiunii, autoimplementat secvenţă cu secvenţă în memoria infractorului.

6.1.3. Comportamentul infracţional din perspectiva reperelor sale psihologice
6.1.3.1. Dinamica secvenţelor comportamentale

Structura informaţională psihosensibilă are în conţinutul său patru secvenţe distincte sub aspect psihologic, care se diferenţiază în intensitate şi se delimitează în timp.

Secvenţa primară însumează procesele psihice care se nasc şi se consumă până la decizia de a comite infracţiunea proiectată. Această etapă se caracterizează prin perceperea şi prelucrarea de către agentul infractor a informaţiilor declanşatoare de tendinţe şi motivaţii antisociale, pe care se fundamentează opţiunea pentru mobilul comportamentului ilicit, adică deliberarea.

Secvenţa secundară cuprinde procesele psihice care au loc din momentul luării deciziei infracţionale până la pregătirea materială şi săvârşirea faptei. Această etapă se caracterizează printr-un intens consum lăuntric, problematica psihologică fiind axată pe coeficientul de risc, mai ales pe miza pusă în joc. Un rol deosebit în luarea deciziei infracţionale îl are funcţia de proiecţie-anticipare, care stimulează câmpul reflecţiei asupra consecinţelor în raport cu reuşita sau nereuşita, sentimentul satisfacţiei coexistând cu trăirea anxiozităţii, nesiguranţei şi îndoielii.
Fiind intime şi deosebit de intense, toate aceste procese psihologice sunt caracterizate printr-un mare consum de energie nervoasă, manifestându-se la unii infractori printr-un anumit grad de surescitare. În acest stadiu, intenţia infracţională primeşte un contur precis generând reechilibrarea sferei afectiv-motivaţionale, pe primul plan trecând de această dată procesele reflexiv-volitive.

Secvenţa terţiară cuprinde procesele psihologice care însoţesc săvârşirea infracţiunii (în faza tentativei şi consumării faptei). În timpul comiterii infracţiunii, agentul infractor trăieşte stări emoţionale deosebit de intense. Actele şi acţiunile care se derulează în câmpul infracţiunii sunt tributare crizei de timp şi neprevăzutului, care generează trăirea unui acut sentiment de precipitare şi teamă.
Psihologic, obiectele, fiinţele sau fenomenele percepute de agentul infractor în timpul comiterii faptei (instrumentele destinate săvârşirii infracţiunii, valorile ce constituie obiectul material al infracţiunii, victima/victimele), contextul spaţio-temporal al desfăşurării activităţilor specifice comiterii infracţiunii etc., în funcţie de proprietăţile lor fizico-chimice (intensitate, formă, mărime, culoare, dispunere spaţială, rezistenţa victimei etc.) determină trăiri şi reacţii emoţionale tributare atât imperfecţiunii simţurilor, cât şi surescitării nervoase în care aceasta se derulează. Teama de a fi descoperit, necesitatea de a găsi noi soluţii unor situaţii de fapt neprevăzute, trăirea reală a riscului bulversează structurile emoţionale şi precipită acţiunile făptuitorului. Lipsa unui autocontrol caracteristic pentru un mod de acţiune şi gândire în situaţii normale, generează scăpări, chiar şi în cazul infractorilor ce operează „cu sânge rece”. Astfel, din cauzele menţionate, infractorului i se diminuează autocontrolul, acesta putând pierde obiecte personale în câmpul faptei, uită obiecte corp-delict purtătoare de urme, sau uită să şteargă anumite categorii de urme, renunţă în cursul activităţii infracţionale la portul mănuşilor, se accidentează etc. Toate acestea sunt exploatate de poliţia ştiinţifică prin metode criminalistice, în scopul identificării autorului şi soluţionării cauzei.

Secvenţa a patra cuprinde procesele psihologice care se produc după săvârşirea infracţiunii, în intenţia sustragerii de la răspunderea penală. Elementul caracteristic psihologiei infractorului după săvârşirea faptei penale este efortul de a se sustrage identificării, inculpării şi pedepsei. În general, comportamentul agentului infractor în această fază – post-infracţională – este reflexiv-acţional, întreaga lui activitate psihică fiind dominată cu autoritate de trecerea în revistă a celor petrecute.

Istoria criminalităţii demonstrează existenţa, încă din cele mai vechi timpuri, a unor strategii şi scenarii de contracarare a activităţilor de identificare şi tragere la răspundere penală a autorilor.

În contextul acestor strategii şi scenarii, nu puţini sunt infractorii care îşi creează alibiuri, încercând să convingă că era imposibil ca ei să fi săvârşit fapte (faptele) sau mizează pe imposibilitatea administrării probelor de către organele judiciare.

În cazul alibiului, stratagema utilizată este, de regulă, aceea de a se îndepărta în timp util de la locul infracţiunii şi de a apărea cât mai curând în alt loc, unde, prin acţiuni menite a atrage atenţia, caută să fie remarcaţi pentru a-şi crea probe, bazându-se pe ideea că, după o anumită scurgere a timpului, organului de urmărire penală îi va fi greu să stabilească cu exactitate succesiunea în timp a celor două evenimente. Alteori, dimpotrivă, infractorul apare în preajma locului unde se desfăşoară cercetările, căutând să obţină informaţii referitoare la cursul acestora, acţionând prin denunţuri sau scrisori anonime, modificări în câmpul faptei, înscenări, înlăturări de probe, dispariţii de la domiciliu, internări în spitale sau săvârşirea de noi infracţiuni mărunte pentru a fi arestat şi a dispărea din aria de investigare a poliţiei.

În urmărirea scopului lor, infractorii nu ezită a întrebuinţa orice mijloace care i-ar putea ajuta: minciuna, perfidia, încercări de intimidare a anchetatorului, deseori lăsând să se înţeleagă că vor apela la „persoane influente” care să curme „şirul ilegalităţilor”.
...

COMPORTAMENTUL SIMULAT

6.2.1. Noţiuni şi definiţii asupra comportamentului simulat

Una dintre formele de simulare (sau disimulare) o constituie minciuna, atunci când este comunicată prin limbaj. Rousseau comenta definiţia în felul următor: „a minţi înseamnă a ascunde un adevăr ce trebuie dat în vileag”, afirmând totodată că trecerea sub tăcere a acestor adevăruri pe care nu ai obligaţia de a le face cunoscute nu înseamnă „a minţii”.

Sinceritatea este o prescripţie morală care nu poate fi întotdeauna o realitate psihologică.
Minciuna afirmată de subiect este justificată sau nu, astfel ea reprezintă starea unei încercări de a falsifica răspunsul just la o întrebare, ascunzând stările emoţionale demascatoare. Din punct de vedere psihofiziologic, detectarea simulării poate fi studiată şi este analizată uneori în aspectele ei mai grave, infracţionale, cât şi, mai ales, în laborator, – fără a fi interesaţi de doza de justificare a celor implicaţi sau de caracterul oarecum artificial în care sunt induşi subiecţii de experienţă.
O altă formă mai intimă de simulare, nu mai puţin răspândită însă, o constituie refuzul de a-şi mărturisi şi de a recunoaşte o anumită atitudine reală faţă de o persoană oarecare sau încercarea de a-şi camufla faţă de sine însuşi o anumită dorinţă pe care totuşi o simt.
Simulând, oamenii caută să-şi convingă auditorii de poziţia pe care şi-o expun aparent. La anxioşi, de exemplu, se observă adesea tăinuirea adevăratului motiv de anxietate. Simularea îmbracă în exterior intenţia de inducere în eroare prin trei procedee mascate:
• printr-o atitudine raţionalizatoare în care individul încearcă să ofere raţiuni cât mai plauzibile pentru justificarea unor greşeli sau a unui comportament pe care singur îl bănuiesc a fi condamnabil;
• alţii caută să-şi proiecteze atitudinile personale în contul altora;
• inversul acestui tip de mascare o constituie identificarea, prin aceasta individul atribuindu-şi voit componente sau atitudini ale altor persoane.

Schema acestor procedee de mascare a motivelor reale, care sunt surse ale anxietăţii, aparţine lui Coleman (influenţa freudiană).

Ca şi în minciună, în orice alt tip de simulare există un anumit grad de intenţionalitate în a înşela. Intenţia este acea caracteristică esenţială care deosebeşte o eroare de un fals. Simularea este, deci, o semnificaţie socială. O dată cu complicarea vieţii sociale, tipurile de simulare, unele mai mult, altele mai puţin justificate, devin tot mai numeroase şi, în general vorbind, nişte necesităţi.

Cazul simulării absolute, a falsificării voite a adevărului printr-o formă exprimată verbal – „minciuna” – cu ascunderea expresiilor aparente care ar putea-o demasca. Oricărui comportament aparent îi corespunde, cu necesitate aspectul lui inaparent. Ceea ce este fals este sensul imprimat de individ componentei oferite spre observaţie directă, adică sensul care trebuie atribuit, după intenţia sa, comportamentului aparent.
Comportamentul este, în fapt, inseparabil de formele sale de manifestare şi acţionează ca un tot. De aici şi posibilitatea cunoaşterii sigure a simulării comise. Inaparenţa în simulare este până la urmă nu numai ceea ce se încearcă a fi ascuns, ci produsul dintre inaparenţa care corespunde cu ceea ce este lăsat voit să se exteriorizeze şi inaparenţa care trebuie să rămână un secret personal.

6.2.3. Indicatorii verbali, motori şi fiziologici ai conduitei simulate în expresia aparentă
(semnificaţia şi sensul stimulilor declanşatori de emoţie)
...

Plecându-se de la manifestările specifice tensiunii psihice, în literatura de specialitate s-a încercat chiar stabilirea unor reguli după care se poate detecta minciuna, vinovăţia sau inocenţa. Astfel, potrivit lui Le Clere:
a) răspunsul vinovatului este mai lent şi ezitant, cel al inocentului este spontan, detaliat şi deseori indignat;
b) vinovatul suportă mai greu privirea, spre deosebire de inocent care însă, roşeşte mai uşor;
c) inocentul face apel la corectitudinea sa şi caută să demonstreze că nu ar avea nici un interes pentru faptele care i se impută;
d) inocentul dă mai greu explicaţii privind modul în care şi-a petrecut timpul critic, spre deosebire de vinovat care oferă imediat un „excelent” alibi;
e) inocentul este inconsecvent în declaraţiile pe care le face.

Tehnicile de investigare, care detectează emoţia şi nu cauzează acesteia, se bazează, în esenţă, pe următoarele elemente:
- în momentul simulării, individul prezintă o serie de manifestări emoţionale;
- persoana ascultată nu-şi poate controla în întregime aceste manifestări emoţionale. "