Irlandeza - Raport catre El Greco

Nikos Kazantzakis
Raport catre El Greco
(pictura Hayez - La meditation)

Irlandeza

Şi totuşi, nu eram pe deplin mulţumit. Imi plăcea drumul pe care pornisem, trebuia să merg pînă la capătul lui. In anul acela sosise în Kastro o irlandeză, care dădea lecţii de limba engleză. Ca întotdeauna, setea de învăţătură s-a trezit în mine şi am luat-o ca profesoară să mă înveţe limba ei, ca să pot scrie manifeste în altă limbă, să-i luminez şi pe cei care trăiau dincolo de hotarele Greciei. De ce să rămînă în întuneric ? M-am apucat cu trup şi suflet de engleză, această lume magică şi ciudată. Ce mare bucurie a fost cînd am început să mă plimb prin poezia engleză împreună cu fata ! Limba, vocalele şi consoanele deveniseră tot atîtea păsări cîntătoare. Stăteam la ea pînă noaptea tîrziu, vorbeam despre muzică, citeam poezii şi aerul dintre noi lua foc. Cînd mă aplecam peste umărul ei, să urmăresc versurile lui Keats sau Byron, inspiram mirosul cald şi acrişor al subsuorii ei şi mă apuca ameţeala. Keats şi Byron dispăreau şi două animale neliniştite rămîneau în odaia micuţă, unul în pantaloni, celălalt în rochie.

Terminasem gimnaziul şi mă pregăteam să plec la Atena ca să mă înscriu la facultate. Cine ar fi putut spune dacă voi mai vedea vreodată ochii albaştri, pe fata un pic adusă de spate şi plină de moliciune, a pastorului irlandez ? Pentru că despărţirea noastră se apropia, eram din ce în ce mai agitat. Aşa cum te uiţi la o smochină coaptă din care picură un suc dulce şi, fiindu-ţi foame şi sete, întinzi mîna lacom s-o iei şi pînă s-o cureţi de coajă iţi lasă gura apă, aşa mă uitam şi eu pe furiş, la fata coaptă, pe care în imaginaţia mea o cojeam ca pe o smochină.
Intr-o zi de septembrie m-am hotărît :
— Vrei să urcăm amîndoi Psiloriti ? am întrebat-o. Se vede toată Creta din vîrf şi e o bisericuţă mică pe culme, unde ne putem petrece noaptea şi acolo pot să-mi iau rămas bun de la tine.
S-a înroşit pînă în vîrful urechilor, dar a acceptat. Ce mister adinc tăinuia drumul făcut de noi, o dulceaţă şi o anticipare neliniştită ca în luna de miere ! Am pornit noaptea. Luna deasupra noastră parcă picura miere, niciodată nu mai văzusem o astfel de lună: îmi părea întotdeauna atît de plină de tristeţe, dar acum rîdea şi se uita la noi ştrengăreşte, mergînd de la răsărit spre apus şi coborînd prin cămăşile noastre descheiate, pe gît, şi apoi mai jos, pe piept şi pe pîntece.

Tăceam, de teamă că vorbele ar fi putut destrăma înţelegerea perfectă şi mută atinsă de trupurile noastre care mergeau alături. Uneori, coapsele ni se atingeau, cînd ajungeam pe o potecă îngustă, dar ne îndepărtam brusc unul de celălalt. Părea că nu voiam să risipim dorinţa noastră fără margini în plăceri mărunte, o păstram întreagă pentru clipa cea mare şi mergeam grăbiţi, cu răsuflarea tăiată, nu doar ca doi prieteni, ci ca doi implacabili duşmani: alergam spre arena unde trebuia să ne luptăm corp la corp.
Deşi nu ne-am spus nici un cuvînt de iubire pînă atunci, în drumul ăsta ne înţelegeam din nimic, amîndoi ştiam prea bine unde mergeam şi de ce; eram nerăbdători să ajungem — ea, am simţit, chiar mai mult decît mine.
Zorile ne-au găsit într-un sat la poalele muntelui Psiloriti ; eram obosiţi şi am rămas să înnoptăm în casa preotului din sat. I-am spus că tovarăşa mea de drum era şi ea fiică de pastor dintr-o îndepărtată insulă înverzită, şi că vrea să vadă Creta din vîrful muntelui. Preoteasa a venit şi a pus masa, am mîncat, apoi ne-am aşezat pe sofa şi am început să discutăm. Intîi am vorbit despre marile puteri, Anglia, Franţa, America, Moscova, apoi despre vin şi despre măsline ; după aceea, părintele a vorbit despre Hristos, a zis că e ortodox şi că nu s-ar face protestant orice s-ar întîmpla. A pus pariu că, dacă tatăl fetei ar fi fost cu noi, l-ar fi convertit la credinţa noastră într-o singură noapte. Dar ochii albaştri erau somnoroşi şi preotul i~a făcut semn preotesei.

— Fă-i patul să se culce, e femeie şi e obosită. Dar tu esti bărbat, a continuat întorcîndu-se spre mine, tu eşti voinic şi e ruşine pentru un cretan să doarmă ziua-n amiaza mare. Vino să-ţi arăt via mea, au mai ramas caţiva ciorchini de struguri neculeşi, o să-i cu-m noi.
Eram m sfîrşit de oboseală şi picam de somn, dar ce puteam să fac ? Eram cretan şi nu voiam să fac Creta de ruşine. Ne-am dus în vie, am mîncat strugurii rămaşi de la cules, apoi am tras o raită prin sat. Cazanele fierbeau prin curţi şi scoteau licoarea; am băut rachiu, mai mult decît trebuia, era cald încă, şi ne-am întors acasă ţinîndu-ne de braţ, clătinîndu-ne. Se făcuse seară, irlandeza se trezise, preoteasa tăiase o găină şi iar am mîncat.

— Nici o vorbă în seara asta, a decretat preotul. Du-te de te culcă, la miezul nopţii o să vă trezesc şi-o să vă dau ciobanul meu drept călăuză, să nu vă rătăciţi cumva.

A ieşit în curte, a cercetat cerul ca un astronom, apoi a intrat inauntru cu un aer mulţumit :

- Aveti noroc, a zis el, mîine va fi vreme bună. Duna t vă aibă în pază, noapte bună !
Spre miezul nopţii, preotul m-a prins de picior şi m-a trezit, a sculat-o şi pe fată bătînd într-o tigaie de aramă la capul ei. In curte ne aştepta un ciobănaş cu părul creţ, cu urechile lungi şi cu ochi sălbatici : duhnea a ţap.

— Gata, a zis el apucînd bîta, la drum ! Să ajungem sus, pe vîrf, pînă răsare soarele.
Luna se afla la zenit, fericită, plină de dulceaţă. Era frig afară ; ne-am învelit în mantale, nasul mic al irlandezei se albise, dar buzele îi erau foarte roşii, mi-am întors capul în altă parte ca să nu le mai văd. Muntele era sălbatic, am lăsat viile şi păduricile de măslini în urma noastră, apoi stejarii şi chiparoşii albi, am ajuns la stîncile golaşe, era bine să fi avut bocanci cu ţinte, alunecam, irlandeza a căzut de cîteva ori, dar s-a ridicat fără să ceară ajutor. Nu ne mai era frig. trupurile ne erau asudate, strîngeam din buze ca să nu suflăm din greu şi înaintam tăcuţi, ciobănaşul în frunte, fata la mijloc şi eu încheiam şirul.
Cerul începuse să devină alb-albăstrui, pietrele se vedeau, fosforescente, cei dintîi vulturi se roteau în văzduh în căutarea pradei ; şi în cele din urmă, cînd am pus piciorul pe vîrful muntelui, răsăritul strălucea roz-roşietic. Dar nu se vedea nimic în depărtare ; o ceaţă groasă se aşternea în jurul nostru, înfăşurînd pămîntul şi marea, trupul întreg al Cretei era acoperit. Tremurînd grozav de frig, am împins uşa mică a bisericuţei şi am intrat înăuntru. Păstorul, între timp, a început să caute prin pădure crengi uscate să aprindă focul.

Bisericuţa era construită din pietre legate între ele fără ciment. Am rămas singuri înăuntru, eu şi fata irlandeză. Hristos şi Fecioara se uitau la noi dintr-un modest iconostas, dar noi nu ne uitam la ei ; demoni potrivnici lui Hristos, anticristi, antifeciorelnici, se ridicau înlăuntrul nostru. Am întins mîna şi am prins-o pe irlandeză de ceafă ; ea s-a lăsat supusă, atîta aştepta, şi amîndoi ne-am rostogolit pe pardoseala de piatră.

Eram pierdut : o poartă neagră s-a deschis să mă înghită şi am dispărut prin ea. Cînd mi-am ridicat pleoapele, l-am văzut pe Hristos fixîndu-mă furios din iconostas, sfera verde pe care o ţinea în mîna dreaptă se balansa de parcă voia să o azvîrle în mine. M-a cuprins spaima, dar braţele femeii s-au încolăcit în jurul meu şi m-am cufundat iar în haos.
Genunchii ne tremurau cînd am deschis uşa să ieşim afară ; mîna îmi tremura cînd am tras zăvorul. M-a cuprins subit o frică ce venea de departe : Dumnezeu va trimite un trăsnet să ne prefacă în cenuşă pe mine şi pe irlandeză, pe Adam şi pe Eva.
Nu rămîne nepedepsit acela care profanează casa Domnului chiar sub ochii Fecioarei ... Am împins uşa şi am ieşit afară, fie ce-o fi, îmi ziceam, întîmplă-se cît mai repede şi să se termine odată ! Dar cînd am ieşit afară şi am văzut : ce bucurie imensă, ce miracol se desfăşura înaintea mea ! Soarele se ivise, ceaţa se ridicase şi toată insula Creta, de la un capăt la altul, strălucea alb, verde, roz, în toată goliciunea ei, înconjurată de cele patru mări.
Cu cele trei piscuri înalte, Muntele Alb, Psiloriti şi Dikti, Creta era o corabie cu trei catarge plutind pe apele înspumate. Era un monstru marin, o sirenă cu mii de sîni, întinsă pe spate şi încâlzindu-se la soare. Ii vedeam clar, în soarele dimineţii, chipul, mîinile, coada, sinii ridicaţi ... Multe plăceri mi-a adus soarta în timpul vieţii, n-am motive să mă plîng, dar vederea întregii insule Creta pe deasupra talazurilor e una dintre cele mai mari. M-am întors s-o privesc pe irlandeză. Se sprijinea de bisericuţă, mesteca o bucată de ciocolată şi îşi lingea calmă, indiferentă, buzele pline de muşcături.
Intoarcerea în Kastro a fost jalnică. Ne apropiam, a apărut zidul veneţian cu leii săi înaripaţi. Irlandeza, obosită, s-a apropiat de mine ca să se sprijine de braţul meu, dar eu nu puteam să-i suport mirosul, nici ochii cenuşii. Mărul pe care mi-l dăduse îmi lăsase pe buze şi pe dinţi gust de cenuşă. M-am tras brusc şi n-am lăsat-o să se apropie de mine ; ea, fără să spună o vorbă, a rămas cu un pas în urmă. Ii auzeam suspinele, voiam să mă întorc, s-o cuprind în braţe, să-i spun o vorbă bună, dar, în loc să fac asta, am grăbit pasul şi am tăcut pînă cînd am ajuns acasă la ea. A scos cheia din buzunar şi a deschis uşa, apoi a rămas aşteptînd în prag. Cu capul plecat, aştepta. Voiam sau nu voiam să intru ? O milă nespusă şi o mare de cuvinte încărcate de bucurie şi de tristeţe se trezeau în mine şi îmi veneau pe limbă. Dar mi-am lipit buzele strîns şi am tăcut. I-am dat mina, ne-am despărţit. In ziua următoare am plecat la Atena ; n-am putut să-i las drept amintire o maimuţică, dar, printr-un student de-al ei, i-am trimis o căţeluşă căreia îi plăcea să muşte, un animal care îmi era tare simpatic. Ii ziceam Carmen.

Niciun comentariu: